Galileo Figaro

Am trăit intens în ultimele luni și așa se justifică absența mea atât de mare.
Am scris mult, nu credeați că am renunțat. Dar am scris despre altele și pentru alte proiecte, iar pentru ale mele nu-mi mai veneau vorbele. Ori poate îmi veneau, însă nu erau neapărat din cele mai frumoase și am ales să le păstrez pentru mine, sau pentru altă dată.
M-am liniștit. Am fost să-mi văd nepoțelul și energia lui mi-a dat inspirație. Dar și multe stări emoționale de nedescris. Și nu reușeam să îmi dau seama de ce îmi vin lacrimile atât de ușor. Și nu doar așa, în colțul ochiului, ci lacrimi mari, care se rostogoleau, fără nicio șansă să le pot opri.
Mi-am dat seama că sunt de recunoștință. Pentru micuț, pentru fericirea pe care ne-a adus-o. Pentru toate lucrurile frumoase pe care am început să le primesc și să le trăiesc. Pentru oamenii care mă înconjoară și-mi arată prietenie și iubire necondiționate.
Cu toate astea, deși simțeam că vreau să scriu, parcă nu-mi găseam startul. Acum s-a întâmplat. Din vară așteptam 2 noiembrie. Am ratat premiera, am ratat și primele două zile în care prietenii mei au fost. Am ajuns azi.
Da, am ajuns la Bohemian Rhapsody. Am refuzat să citesc orice despre, să văd orice trailer, să ascult orice cronică.
Iubesc Queen dintotdeauna. Poate nu la fel de mult ca alții, dar îi iubesc. Le știu piesele, le bat ritmul, mă trec fiori mereu gândindu-mă la ce poveste au în spate.
Dar filmul…a fost fără cuvinte. Doar emoții. Multe. De la prima imagine până la ultima, de la primul sunet până la ultimul, am avut pielea de găină și lacrimi în ochi. Din acelea, mari. Care se rostogoleau.
La fel ca mine toată sala. Tineri și mai puțin tineri, bărbați în putere sau adolescenți, mulți veniți cu părinții. Unii își ștergeau rapid ochii, alții pur și simplu nu făceau nimic. Doar trăiau.
Am fost la concert. Freddie ne-a cântat azi. Omul neînțeles, lupta sa cu sine însuși, drama, iubirea, nebunia, geniul. Pe toate le-am văzut. Și a fost copleșitor.
Vă rog, mergeți să-l vedeți. E filmul pe care îl poți vedea de 1000 de ori, fără să te poți sătura.
Mergeți! Nici măcar nu trebuie să fiți fan. Doar dacă vreodată ați bătut ritmurile piesei „We will rock you” și e suficient cât să îl vedeți.
Nu știu dacă vreodată am mai trăit așa senzații, urmărind un film.
Știu deja. Mâine, ori peste două zile voi merge din nou. Pentru că trebuie. Pentru că emoțiile acelea sunt de nedescris.
Am ales piesa mea de suflet (deși e atât de greu de ales).