Six AM

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți la 6:20, să citiți un mesaj primit fix atunci și să vă vină să…mă rog, nu știu exact ce să faceți.
Să vă dea lacrimile, pe de-o parte, să vă simțiți sufletele inundate de recunoștință pe de altă parte și să simțiti o fericire în stare pură, pe toate părțile?!
Mie nu. Până acum două zile. 🙂
„Adela, m-am trezit cu un gând simplu și frumos: mă bucur că exiști în viața mea! „.
Și nu, nu e un mesaj din categoria pillow talk :). Nicio legătură.
Nu e nici măcar ceva cu care să jubilezi și să arăți cât de special/unic/inegalabil și indispensabil ești.
Este o formă de prețuire, cred. Și este cea mai înaltă formă de prietenie la care poți ajunge.
Și atunci te simți umil, dar recunoscător că ți se oferă astfel de oameni. Și atunci știi că, dincolo de multe greșeli, vorbe spuse fără intenție sau fapte făcute și  poate regretate, dincolo de toate astea, precis ai făcut și ceva bun. Ai fost cu sufletul acolo. Real, necondiționat, dezinteresat.
Și acum îmi dau seama că nu am nevoie de nimic mai mult.
*Am tot.
IMG_20180619_214847
Reclame
Citat

Beware of Pickpockets

Parisul a fost, este și va rămâne locul meu special. Motivele-s multe și-s deja știute, doar nu mă abțin vreodată să le spun. 🙂
Însă dincolo de toate, iubesc vibrația orașului. Nu mă plictisesc să îl revăd, să îl străbat pe jos, kilometri după kilometri. Clădiri după clădiri, istorie pe centimetru pătrat. Nu mă mai satur de aromele lui, de fețele atât de diferite, de zâmbetele colorate. Ador zumzetul acela al străzilor, eleganța neintenționată. Muzeele, parcurile, chioșcurile cu suveniruri mult prea scumpe, clătitele făcute la colț de stradă, artiștii ambulanți, excentricitatea ce plutește în aer.
Nu este prima dată când scriu despre orașul ăsta, pentru că mereu îmi dă trăiri și emoții noi și diferite.
Acum mi-a mai servit ceva. Nimic nou, dar acum parcă a fost cel mai groaznic sentiment pe care l-am trăit.
Metrou. Agitație. Lume colorată. Traseul spre Montmartre. Și-n toată gălăgia aceea specifică  aud : „7-8 portofele și plecăm acasă”. Precis mi s-a schimbat expresia feței. Nu am schițat nicio mișcare, niciun gest. Am rămas pe scaun, am ascuns cartea pe care o aveam (pentru că avea titlul scris in română) și am continuat să par indiferentă. Am coborât cu inima strânsă și cu geanta și mai strânsă. Erau în spatele meu. Precis eram pe lista de 7-8.
Înjurăturile și restul celor auzite prefer să nu le mai aduc în discuție.
Eu am scăpat. Am luat-o pe altă parte și m-au pierdut. Dar alți 7-8 precis nu.
Și acum, la final, vreau să menționez că tinerii, vreo 5-6, nu erau de etnie romă, așa cum precis, (din prea multe prejudecăți) mulți gândeau. Erau toți românași de ai noștri. Frumos îmbrăcați, aranjați, nimic ostentativ. Erau și două fete cu ei, la fel de aranjate. Puteau trece ușor drept turiști care au ales un city break la Paris.
Și mă gândesc acum. A cui este vina? Să fie părinții? Să fie educația? Să fie ce? Pentru că nu avem nicio scuză. Românii sunt răspândiți în toată lumea. Migrația este un fenomen tot mai normal. Mulți sunt plecați la muncă. Unii de nevoie, alții din nevoia de a evolua și de a se dezvolta.
Și totuși, românii au o problemă. Noi avem o problemă. Nu știu care e cauza. Nu știu dacă om fi fost dintotdeauna așa, însă știu că, din ce în ce mai mult simt rușine. Îmi venea să plâng în metrou. Pentru că mi-am auzit limba și îmi venea să intru în pământ de rușine. La fel mă simt și când aud planul celor de la alba-neagra. Tot în română.
Mi-e greu să recunosc, însă prefer să nu scot un sunet, decât să vorbesc româna atunci când plec pe undeva. Din teama asocierii și din cea a potențialei victime.
Nu știu dacă sunt naționalistă, însă îmi cunosc istoria, valorile, elitele, luptele și știu că am ales să nu plec din țara mea. Cu toate astea, mi-e din ce în ce mai greu să mă mândresc. Nu prea mai am cu ce.
Cu toate astea, iubesc în continuare Parisul. El n-are nicio vină. Cu geanta strânsă și inima și mai și îmi continui mersul haotic pe străzile lui. Poate așa mai uit din amărăciunea simțită.

(Fotografia aleasă face parte din expoziția artistului american Joseph Kosuth, ce se află în muzeul Louvre.)img_20190124_095319_475

 The Great Pretender. Fără rezoluții.

În fiecare an ne propunem lucruri. Ne promitem că vom fi mai buni, că vom călători, că vom citi, că ne vom vizita familiile mai mult, că ne vom vedea cu prietenii mai des, că vom merge la sală, că vom schimba vieți, că ne vom schimba ritmul.
Apoi vine viața peste noi. Și schimbă tot. Selectează oameni, alege prieteni, oferă surprize, drame, fericiri, încercări. Și brusc ne dăm seama că mai nimic nu a ieșit așa cum am fi dorit. Unele poate ne-au reușit neașteptat de bine, pe altele le-am eșuat lamentabil. Aflăm, din nou, că viața nu funcționează după planuri, grafice, schițe. Ea doar vine. Zi după zi. Și ne dă bătăi de cap atunci când nu știm să o trăim frumos.
Uităm de oameni, uităm de noi, uităm de suflete. Alergăm după nimicuri, frumosul trecând pe lângă noi.
Nu am rezoluții. Anul acesta mi-a demonstrat că oricum nu e cum vreau eu. Am doar recunoștință. Și mulțumire. Și caut să fiu mai bună. Să accept că nu am dreptate mereu. Că oamenii sunt surprinzători, dar toți merită prețuire și gânduri bune. Că sănătatea trebuie îngrijită. Că familia este cel mai de preț dar. Că filmele sunt frumoase. Că muzica e obligatorie. Că cititul schimbă vieți. Că o vorbă bună nu costă, dar face atât de mult. Că distanțele sunt uriașe uneori, chiar dacă sunt doar câțiva pași. Că orgoliul și vanitatea sunt cicatrizante. Că iubirea are multe forme. Că rugăciunea ajută, atunci când o spui din inimă.
Fiecare clipă e unică. Îmi doresc să nu uit asta nici măcar pentru o secundă. Vă doresc același lucru. Haideți să trăim frumos, sau măcar să ne promitem că vom încerca.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot!

img_20181231_1116291563062263463266909.jpg

Bloguri prietene. Răzvanderlust la Rio. (+puțin hate)

Știți că îmi place mult să citesc. Cu atât mai mult să îmi citesc prietenii. Bine, când povestesc despre cum a fost la Rio (!!!), îi citesc, cu aceeași plăcere, dar adaug și o urmă de hatereală. Om sunt, chiar dacă uneori n-ai zice. 😀

Nu vă mai plictisesc. Vă las să descoperiți cum e la capătul celălalt al lumii, prin ochii lui Răzvan. Partea întâi.

Revin și cu partea doua, când vă trece pofta de vacanță.

http://seetheworldtoday.eu/rio-de-janeiro-rain-program-pe-timp-de-ploaie/

Din întâmplare. Sau nu.

În urmă cu vreo câțiva ani am văzut un film, The adjustment bureau”.
E un fel de SF, thriller și romance. Zice IMDb.
Oricum ar fi, mi-a plăcut mult de tot. Acum s-a nimerit să îl revăd. Sau poate nu. Poate că așa trebuia. Fix despre asta este. Despre liberul arbitru, pe care îl avem, sau doar credem că îl avem. Despre întrebarea pe care toți, măcar o dată-n viață ne-o punem. Aceea despre destin și despre faptul că el există, ori poate e doar controlat cumva, de undeva, de cineva.
E o poveste care spune că, într-un fel sau altul, oamenii nu se întâlnesc deloc din greșeală. Că deciziile pe care le iau pot să fie la o milisecundă de schimbarea totală a unei vieți. Ori a mai multora.
V-ați întrebat vreodată dacă unii oameni erau meniți să rămână în viețile voastre și totuși nu s-a întâmplat? Ori poate v-ați întrebat de ce unii oameni vă apar în cale, total întâmplător și apoi dispar? Cea mai mare întrebare e de ce reapar. La intervale de timp. Parcă din cea mai mare întâmplare. Oare chiar așa o fi? Oare chiar ne sincronizăm, desincronizăm, resincronizăm din întâmplare? Sau poate chiar trebuie să fie așa, iar noi doar urmăm niște drumuri nemarcate, dar atât de bine pregătite pentru noi?
Eu m-am întrebat. De multe ori. Uneori am primit și răspunsuri. Tot din întâmplare (sau nu). Alteori am primit doar un alt set de întrebări. Probabil încă se scrie drumul pentru răspunsurile lor.
Recomand filmul. Ori nuvela după care a fost realizat. Cine știe de unde i-o fi venit ideea scriitorului. Vom rămâne mereu cu micuța întrebare. To…destiny or not to destiny?! 😉

IMG_20181117_114645

Galileo Figaro

Am trăit intens în ultimele luni și așa se justifică absența mea atât de mare.
Am scris mult, nu credeați că am renunțat. Dar am scris despre altele și pentru alte proiecte, iar pentru ale mele nu-mi mai veneau vorbele. Ori poate îmi veneau, însă nu erau neapărat din cele mai frumoase și am ales să le păstrez pentru mine, sau pentru altă dată.
M-am liniștit. Am fost să-mi văd nepoțelul și energia lui mi-a dat inspirație. Dar și multe stări emoționale de nedescris. Și nu reușeam să îmi dau seama de ce îmi vin lacrimile atât de ușor. Și nu doar așa, în colțul ochiului, ci lacrimi mari, care se rostogoleau, fără nicio șansă să le pot opri.
Mi-am dat seama că sunt de recunoștință. Pentru micuț, pentru fericirea pe care ne-a adus-o. Pentru toate lucrurile frumoase pe care am început să le primesc și să le trăiesc. Pentru oamenii care mă înconjoară și-mi arată prietenie și iubire necondiționate.
Cu toate astea, deși simțeam că vreau să scriu, parcă nu-mi găseam startul. Acum s-a întâmplat. Din vară așteptam 2 noiembrie. Am ratat premiera, am ratat și primele două zile în care prietenii mei au fost. Am ajuns azi.
Da, am ajuns la Bohemian Rhapsody. Am refuzat să citesc orice despre, să văd orice trailer, să ascult orice cronică.
Iubesc Queen dintotdeauna. Poate nu la fel de mult ca alții, dar îi iubesc. Le știu piesele, le bat ritmul, mă trec fiori mereu gândindu-mă la ce poveste au în spate.
Dar filmul…a fost fără cuvinte. Doar emoții. Multe. De la prima imagine până la ultima, de la primul sunet până la ultimul, am avut pielea de găină și lacrimi în ochi. Din acelea, mari. Care se rostogoleau.
La fel ca mine toată sala. Tineri și mai puțin tineri, bărbați în putere sau adolescenți, mulți veniți cu părinții. Unii își ștergeau rapid ochii, alții pur și simplu nu făceau nimic. Doar trăiau.
Am fost la concert. Freddie ne-a cântat azi. Omul neînțeles, lupta sa cu sine însuși, drama, iubirea, nebunia, geniul. Pe toate le-am văzut. Și a fost copleșitor.
Vă rog, mergeți să-l vedeți. E filmul pe care îl poți vedea de 1000 de ori, fără să te poți sătura.
Mergeți! Nici măcar nu trebuie să fiți fan. Doar dacă vreodată ați bătut ritmurile piesei „We will rock you” și e suficient cât să îl vedeți.
Nu știu dacă vreodată am mai trăit așa senzații, urmărind un film.
Știu deja. Mâine, ori peste două zile voi merge din nou. Pentru că trebuie. Pentru că emoțiile acelea sunt de nedescris.
Am ales piesa mea de suflet (deși e atât de greu de ales).

Fără titlu.

Mult a trecut de când nu m-am mai ivit pe aici. Nu că nu mi-ar fi lipsit scrisul, dar am scris atâtea despre altele, încât pentru ale mele nu am mai reușit să pun cuvintele în ordine. Așa cred. Sau poate pur și simplu așa s-a nimerit, să fie puțină pauză.
Oricum, nu am stat degeaba. Și promit că vă voi povesti despre proiectul din care fac parte acum, despre lumea nouă pe care am descoperit-o, despre oameni de toate felurile, despre de-ale mele.
Până atunci, până îmi vin vorbele pentru povestea asta, mă bucur de experiențe mărunte. Și poate nesemnificative. Ori poate pline de însemnătate.
Și mă gândesc la cât de frumoase sunt unele momente. Și la cât de mult contează vorbele și îmi dau seama că nu o să îmi pierd niciodată încrederea în toate trăirile frumoase.
Chiar dacă eu sunt omul lucrurilor pragmatice, omul asumării, al vorbelor, dar musai urmate de fapte, emoțiile sunt acolo. Și le am tot mai la vedere. Probabil pentru că mi-am dat seama că funcționez mai bine dacă le am așa.
Ce vreau să spun de fapt?! Simplu. Când mă fac mare, vreau să primesc asta. Pentru că asta am văzut când m-am trezit de dimineață și pentru că am zâmbit toată ziua. Și pentru că îi iubesc. (Printscreen. Nu m-am putut abține).

Legendă:
Mami=mama. Bunica lui Dominic. Noua posesoare de smartphone. (Știm, știm, târziu…dar daca nu a vrut până acum, ce vină avem noi!? 🙈). Plecată (acum 2 săptămâni) la Paris să-și vadă copiii și nepoțelul).
Papa=tata.
Conversație de pe whatsapp. Chatul de pe grupul „Dominic❤️”, minunea familiei B.