Legătură

Motivul pentru care n-am mai scris de mult…deși am scris non-stop. :)

De când mă știu mi-a plăcut să citesc. Mai întâi îmi citeau bunicii și părinții, apoi m-au încurajat să transform cititul într-un obicei. În secret îmi doream să fiu ca tata și să citesc despre orice. Să am cărțile mele, pe care să scriu și eu, cum scrie el: „Ex meis libris”. Inevitabil a urmat partea cu scrisul. Și mi-a plăcut să scriu mereu corect, frumos, fără prescurtări. Clar asta s-a întâmplat după ce un „s-au” scris greșit mi-a adus nota 4 la prima mea teză. Mi-am promis de atunci că nu o să mai simt atâta rușine vreodată. Nu pentru motive de gramatică, cel puțin. 🙂 Cred că cititul și scrisul sunt un fel de „happy couple”. Dacă se iubesc mult rezultă ceva ce am primit și eu de pe undeva, pentru că probabil și treaba asta, ticluirea cuvintelor, e un har.

Una peste alta, e simplu. Ce fac eu nu e unic, nu sunt specială, nu fac lucruri nemaivăzute. Dar în tot ce fac este pasiune. Și suflet. „Contentul” și comunicarea nu sunt chiar atât de ușoare precum par. Asta dacă nu sunt facute la normă, contracronometru și reducând totul la arginți.
Încă nu m-am decis să ies din spatele cortinei, cel puțin nu de tot, dar e și acesta un prim pas.

Așadar:

Mulțumesc, bro’, pentru că m-ai aruncat în lumea textelor și copywriting-ului acum 8 ani, pe când habar nu aveam că există așa ceva. 🙂 Despre toată susținerea și criticile constructive este inutil să mai spun. Știi tu prea bine ce ești pentru mine.
Mulțumesc, Adelina! Cine se gândea că dintr-o joacă de-a descrierile, vom ajunge aici. Și încă un mulțumesc! Pentru că nu ai ezitat vreo clipă să mă recomanzi, girând într-un mare fel pentru mine, omul fără portofoliu.
Mulțumesc, Răzvan! Ai făcut ceva incredibil. Încrederea ta este cea mai mare dovadă de prietenie.
Mulțumesc, Alex, pentru că m-ai ales să fac parte din povestea ta, pentru că i-ai făcut și pe alții să creadă în mine și să mă aleagă.
Mulțumesc tuturor care au decis că pot merge pe mâna mea și a cuvintelor mele, fără urme de îndoială. De multe ori mă trezesc dimineața intrebându-mă cui ar trebui să mulțumesc prima dată pentru tot ce mi se întâmplă. Pentru că e mare lucru să faci zilnic exact ceea ce îți e pe placul sufletului, chiar dacă uneori cu un preț de plătit.
Promit că o să revin și o să vă arăt cu ce oameni minunați colaborez. Pentru moment vă spun doar că sunt mulți și atât de diferiți, însă cu toții sunt speciali, profesioniști, empatici și, mai presus de orice, sunt oameni care pun pasiune în afacerile lor și brand-urile lor, iar asta m-a făcut să spun, fără să stau prea mult pe gânduri, „Da! I’m in!”

#behindthescenes #contentlady #wordswordswords

Reclame

Lumină din Lumină.

Vinerea Mare. Prăjituri, bagaje, gânduri. Agitație peste măsură, chiar dacă era înainte de ora prânzului. Toată lumea profita de liberul zilei pentru toate activitățile restante. Deși cred că am primit ziua asta liberă în alte scopuri. Unii pentru mers la mare, alții pentru suflet. După caz, după cerință.
Și cum toată zarva aceea era în toi, printre claxoane și oameni tot mai tensionați, dau să pornesc mașina. Doar plecam spre celălalt „acasă”. Moartă. Nu știu de ce, nu avea niciun motiv tehnic. Pur și simplu nu a mai vrut. A trecut un domn și mi-a zis că e bateria și să nu o mai chinui, că se duce de tot. Vineri, când toți oamenii pe care îi știam erau plecați. Și toți care treceau cu mașinile erau de neoprit. Și-n plus, mai eram și parcată exact acolo unde blocam toate sensurile. Am îndrăznit să bat la o altă mașină în geam. Recunosc, aveam deja lacrimi în ochi. Probabil că adunasem o oboseală măruntă, multe gânduri, dorința de a ajunge odată acasă și de mă opri puțin din toate, cum doar la mama acasă puteam să o fac.
Și geamul s-a deschis. Un cuplu tânăr, o viitoare mămică. Precis contracronometru, cu bagaje de la piață, cu planuri destule. Și totuși…”Nu avem cabluri, dar dacă așteptați 10 minute, mergem după ele și revenim. Ne așteptați?!”
Și fix așa a fost. Peste vreo 10 minute, printre claxoane, domnul a pus mașina de-a curmezișul și a zis că asta e, nimeni nu va muri un minut. Am simțit că voi izbucni de-a binelea în lacrimi și efectiv nu am găsit cuvinte să le mulțumesc. Unor tineri care precis aveau altceva mai bun de făcut. Și care mi-au zis doar că poate așa a fost să fie. Și au plecat.
Probabil așa a fost să fie. Cine știe, poate și eu și ei am fost feriți de altceva în minutele alea. Și da, probabil așa a fost să fie. Să primesc în Vinerea Mare dovada că oamenii sunt buni, că prietenii îți pot apărea de nicăieri, că binele se face necondiționat, că o vorbă bună și o mână întinsă sunt cu adevărat cele mai de preț daruri, că avem nevoie doar de dragoste și lumea toată devine mai bună.
Hristos a Înviat!

IMG_20190429_222647.jpg

A ars capra vecinului.

Bun! Să vedem ce avem noi aici. Multe, multe capre ale vecinilor. Nasoale ele, chiar dacă unele-s jumate’ arse.
Din păcate săptămâna aceasta a început cu o veste urâtă. Precis ați văzut prin filme momentul acela când începe să ardă o hartă care ducea spre o super comoară, sau o scrisoare din care aflai cheia poveștii. Cam așa a fost luni. A început să ardă o bucată din harta Lumii. A lumii cu scaun la cap, evident. A lumii care ține la valori, la simboluri, la minunății prețuite și ocrotite cu multe eforturi și sacrificii.
Personal am simțit că mă doare sufletul, la propriu. Și am plâns. Cu siguranță aș fi simțit la fel și pentru Big Ben, Schönbrunn, Domul din Milano, St. Basil’s Cathedral, pentru Statuia Libertății sau Castelul Peleș. Poate aș fi enumerat și Cazinoul din Constanța sau Stațiunea Herculane, însă ele nu mai prea există, iar muzee nu am amintit, pentru că refuz să concept un astfel de scenariu.
Peste noapte focul a fost stins. Pagubele evaluate, istoria plânsă, însă osul a fost pus la treabă. Și au început donațiile. De ce or fi donat?! De fraieri, precis. Și precis e și prima donație făcută de ei. Sunt sigură. (ton ironic inclus).
Președintele Putin și-a oferit tot sprijinul și chiar a promis că cei mai buni specialiști ai Rusiei vor ajuta la reconstrucție. Clar, tot de fraier dornic de atenție și el.
Pentru că altfel nu îmi explic. De ce ar face toți asta, când în Siria e cum e, iar în Africa la fel?!
Că doar așa merge treaba. Dintr-o dată ne-am trezit să judecăm și să arătăm cu degetul.
Nu că m-aș erija în vreun filantrop intelectual,  dar mă întreb retoric, oare câți om fi trimis măcar un SMS, poate la „Magic Home”?!? Sau câți am pus un leu pentru orice alt fel de campanie?!
Când donam pentru „EndPolio”, lumea ne judeca. „Parcă noi nu avem probleme”. Ne-am mutat pe spitalele noastre. „Eh, dar parcă NOI nu avem probleme”.
Deci da, capra vecinului e nasoală, pentru că fie ea și jumate’ arsă, tot este ajutată.
Aici clădirile istorice nu au căzut cu totul, spitalele nu sunt jegoase, bisericile nu sunt făcute de oameni, bolile nu sunt o problemă, copiii nu sunt analfabeți, părinții nu sunt niște frustrați needucați. Aici totul e superb, share-urile pe Fb sunt o materie în sine, gramatica nu mai există, cărțile ne sunt inamici, pentru că ne învață să ne dezvoltăm, politica este pentru toată lumea, Africa suferă, Siria la fel, nenorocita aia de catedrală a ars doar ca să ne facă nouă în ciudă.
Welcome to the NeverEverLand.

Last update. Fraierii ăia dornici de atenție și de publicitate, au donat 800 de milioane de euro. În 48 de ore. Statul francez încă nu a spus cu cât va contribui , iar oamenii de rând încă nu au început campaniile. Va urma. Bașca au declarat că în 5 ani construcția va fi finalizată și la fel de grandioasă.
Cine știe, poate atunci facem o pauză din share-uit și îngrijorat pentru Africa și mergem să o vedem. Poate altfel o sa pară capra vecinului francez atunci.

(Din păcate nu știu cui îi aparține fotografia, pentru a menționa asta.
Credit foto @unartist, fără îndoială)FB_IMG_1555436912638

Six AM

Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziți la 6:20, să citiți un mesaj primit fix atunci și să vă vină să…mă rog, nu știu exact ce să faceți.
Să vă dea lacrimile, pe de-o parte, să vă simțiți sufletele inundate de recunoștință pe de altă parte și să simțiti o fericire în stare pură, pe toate părțile?!
Mie nu. Până acum două zile. 🙂
„Adela, m-am trezit cu un gând simplu și frumos: mă bucur că exiști în viața mea! „.
Și nu, nu e un mesaj din categoria pillow talk :). Nicio legătură.
Nu e nici măcar ceva cu care să jubilezi și să arăți cât de special/unic/inegalabil și indispensabil ești.
Este o formă de prețuire, cred. Și este cea mai înaltă formă de prietenie la care poți ajunge.
Și atunci te simți umil, dar recunoscător că ți se oferă astfel de oameni. Și atunci știi că, dincolo de multe greșeli, vorbe spuse fără intenție sau fapte făcute și  poate regretate, dincolo de toate astea, precis ai făcut și ceva bun. Ai fost cu sufletul acolo. Real, necondiționat, dezinteresat.
Și acum îmi dau seama că nu am nevoie de nimic mai mult.
*Am tot.
IMG_20180619_214847
Citat

Beware of Pickpockets

Parisul a fost, este și va rămâne locul meu special. Motivele-s multe și-s deja știute, doar nu mă abțin vreodată să le spun. 🙂
Însă dincolo de toate, iubesc vibrația orașului. Nu mă plictisesc să îl revăd, să îl străbat pe jos, kilometri după kilometri. Clădiri după clădiri, istorie pe centimetru pătrat. Nu mă mai satur de aromele lui, de fețele atât de diferite, de zâmbetele colorate. Ador zumzetul acela al străzilor, eleganța neintenționată. Muzeele, parcurile, chioșcurile cu suveniruri mult prea scumpe, clătitele făcute la colț de stradă, artiștii ambulanți, excentricitatea ce plutește în aer.
Nu este prima dată când scriu despre orașul ăsta, pentru că mereu îmi dă trăiri și emoții noi și diferite.
Acum mi-a mai servit ceva. Nimic nou, dar acum parcă a fost cel mai groaznic sentiment pe care l-am trăit.
Metrou. Agitație. Lume colorată. Traseul spre Montmartre. Și-n toată gălăgia aceea specifică  aud : „7-8 portofele și plecăm acasă”. Precis mi s-a schimbat expresia feței. Nu am schițat nicio mișcare, niciun gest. Am rămas pe scaun, am ascuns cartea pe care o aveam (pentru că avea titlul scris in română) și am continuat să par indiferentă. Am coborât cu inima strânsă și cu geanta și mai strânsă. Erau în spatele meu. Precis eram pe lista de 7-8.
Înjurăturile și restul celor auzite prefer să nu le mai aduc în discuție.
Eu am scăpat. Am luat-o pe altă parte și m-au pierdut. Dar alți 7-8 precis nu.
Și acum, la final, vreau să menționez că tinerii, vreo 5-6, nu erau de etnie romă, așa cum precis, (din prea multe prejudecăți) mulți gândeau. Erau toți românași de ai noștri. Frumos îmbrăcați, aranjați, nimic ostentativ. Erau și două fete cu ei, la fel de aranjate. Puteau trece ușor drept turiști care au ales un city break la Paris.
Și mă gândesc acum. A cui este vina? Să fie părinții? Să fie educația? Să fie ce? Pentru că nu avem nicio scuză. Românii sunt răspândiți în toată lumea. Migrația este un fenomen tot mai normal. Mulți sunt plecați la muncă. Unii de nevoie, alții din nevoia de a evolua și de a se dezvolta.
Și totuși, românii au o problemă. Noi avem o problemă. Nu știu care e cauza. Nu știu dacă om fi fost dintotdeauna așa, însă știu că, din ce în ce mai mult simt rușine. Îmi venea să plâng în metrou. Pentru că mi-am auzit limba și îmi venea să intru în pământ de rușine. La fel mă simt și când aud planul celor de la alba-neagra. Tot în română.
Mi-e greu să recunosc, însă prefer să nu scot un sunet, decât să vorbesc româna atunci când plec pe undeva. Din teama asocierii și din cea a potențialei victime.
Nu știu dacă sunt naționalistă, însă îmi cunosc istoria, valorile, elitele, luptele și știu că am ales să nu plec din țara mea. Cu toate astea, mi-e din ce în ce mai greu să mă mândresc. Nu prea mai am cu ce.
Cu toate astea, iubesc în continuare Parisul. El n-are nicio vină. Cu geanta strânsă și inima și mai și îmi continui mersul haotic pe străzile lui. Poate așa mai uit din amărăciunea simțită.

(Fotografia aleasă face parte din expoziția artistului american Joseph Kosuth, ce se află în muzeul Louvre.)img_20190124_095319_475

 The Great Pretender. Fără rezoluții.

În fiecare an ne propunem lucruri. Ne promitem că vom fi mai buni, că vom călători, că vom citi, că ne vom vizita familiile mai mult, că ne vom vedea cu prietenii mai des, că vom merge la sală, că vom schimba vieți, că ne vom schimba ritmul.
Apoi vine viața peste noi. Și schimbă tot. Selectează oameni, alege prieteni, oferă surprize, drame, fericiri, încercări. Și brusc ne dăm seama că mai nimic nu a ieșit așa cum am fi dorit. Unele poate ne-au reușit neașteptat de bine, pe altele le-am eșuat lamentabil. Aflăm, din nou, că viața nu funcționează după planuri, grafice, schițe. Ea doar vine. Zi după zi. Și ne dă bătăi de cap atunci când nu știm să o trăim frumos.
Uităm de oameni, uităm de noi, uităm de suflete. Alergăm după nimicuri, frumosul trecând pe lângă noi.
Nu am rezoluții. Anul acesta mi-a demonstrat că oricum nu e cum vreau eu. Am doar recunoștință. Și mulțumire. Și caut să fiu mai bună. Să accept că nu am dreptate mereu. Că oamenii sunt surprinzători, dar toți merită prețuire și gânduri bune. Că sănătatea trebuie îngrijită. Că familia este cel mai de preț dar. Că filmele sunt frumoase. Că muzica e obligatorie. Că cititul schimbă vieți. Că o vorbă bună nu costă, dar face atât de mult. Că distanțele sunt uriașe uneori, chiar dacă sunt doar câțiva pași. Că orgoliul și vanitatea sunt cicatrizante. Că iubirea are multe forme. Că rugăciunea ajută, atunci când o spui din inimă.
Fiecare clipă e unică. Îmi doresc să nu uit asta nici măcar pentru o secundă. Vă doresc același lucru. Haideți să trăim frumos, sau măcar să ne promitem că vom încerca.
Îți mulțumesc, Doamne, pentru tot!

img_20181231_1116291563062263463266909.jpg

Bloguri prietene. Răzvanderlust la Rio. (+puțin hate)

Știți că îmi place mult să citesc. Cu atât mai mult să îmi citesc prietenii. Bine, când povestesc despre cum a fost la Rio (!!!), îi citesc, cu aceeași plăcere, dar adaug și o urmă de hatereală. Om sunt, chiar dacă uneori n-ai zice. 😀

Nu vă mai plictisesc. Vă las să descoperiți cum e la capătul celălalt al lumii, prin ochii lui Răzvan. Partea întâi.

Revin și cu partea doua, când vă trece pofta de vacanță.

http://seetheworldtoday.eu/rio-de-janeiro-rain-program-pe-timp-de-ploaie/